cetate

CETÁTE, cetăţi, s.f. 1. Loc întărit printr-un sistem de fortificaţii; fortăreaţă. ♦ Oraş sau cartier al unui oraş care reprezintă o unitate cu caracteristici speciale. Cetate universitară. ♦ Nume dat cartierului mai vechi al unui oraş în care a existat o cetate (1). ♦ Locuitorii unui oraş (întărit). 2. (înv.; în sintagma) Cetate de scaun = reşedinţa permanentă a domnului în ţările româneşti; capitală. – lat. civitas, -atis.

Trimis de valeriu, 18.02.2009. Sursa: DEX '98



CETÁTE s. (ist., mil.) fortăreaţă, (înv.) başte, politie. (O cetate medievală.)

Trimis de siveco, 13.10.2008. Sursa: Sinonime



CETÁTE s. v. oraş.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



cetáte s. f., g.-d. art. cetăţii; pl. cetăţi

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



CET//ÁTE cetateăţi f. 1) Edificiu întărit printr-un sistem de fortificaţii. cetate inexpugnabilă. 2) Oraş (sau parte de oraş) înzestrat cu un astfel de sistem de fortificaţii. ♢ cetate de scaun capitală. [G.-D. cetăţii] /<lat. civitas, cetateatis

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



cetáte (cetắţi), s.f. – 1. Fortăreaţă, citadelă, castel. – 2. Oraş. – Mr. ţitate, megl. ţitati, istr. cetǫte. lat. cῑvĭtātem (Diez, I, 123; Puşcariu 349; Candrea-Dens., 322; REW 1959; DAR)); cf. alb. kjutat (Meyer 229); it. città, v. prov., cat. ciutat, fr. cité, sp. ciudad, port. cidade. Der. cetăţuie, s.f. (citadelă, fortăreaţă); cetăţean, s.m. (locuitor al unui stat); cetăţenesc, adj. (de cetăţean, civic; obştesc); cetăţenie, s.f. (condiţia de cetăţean; naţionalitate); cetăţenime, s.f. (mulţime de cetăţeni; burghezie); încetăţeni, vb. (a acorda cetăţenie); concetăţean, s.m., format pe baza fr. concitoyen.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER