cenuşe

cenúşe s.f. – 1. Reziduu rămas după arderea unui corp. – 2. Pulbere, praf, nimic. – Mr. ţinuşă, megl. ţănuşă, , istr. ţeruşe. lat. cinus, vulg. cinus (neutr., acuz. cinus), prin intermediul unui der. colectiv *cĭnusĭa (Densusianu, Hlr., 138; Puşcariu 332; Candrea-Dens., 302; REW 1930; DAR). Existenţa lui *cĭnusĭa se confirmă prin cors. cianugia, sard. cinus (Wagner 80). În celelalte limbi romanice a prevalat *cĭnĭsĭa, cf. it. cinigia, prov. ceniso, fr. dial. cenise, sp. ceniza, port. cinza (cf. Corominas, I, 762). Este mai puţin probabilă o der. internă de la cinis sau de la cinus, prin intermediul suf. -uşe, cum presupuneau Philippide, Principii, 64; Meyer, alb. St., IV, 109; Byhan, Jb., III, 25. var. cenuşă, astăzi mai puţin folosită, este doar ortografică; grafia -e este întotdeauna de preferat după ş şi j, cf. moaşe, uşe, vîrşe etc. Der. cenuşa (var. încenuşa), vb. (a face cenuşă, a trata cu cenuşă, de ex. pielea; a deveni cenuşiu, a-şi pierde culoarea); cenuşar (var. Mold., cenuşer), s.m. (cutie în care cade cenuşa; leneş; arbore, Ailanthus glandulosa; condeier, copist), ultima accepţie reprezintă de fapt rus. cinuša "conţopist" (cf. cin), identificat cu cenuşe prin etimologie populară, care se explică prin folosirea în trecut a cenuşei ca sugativă; cenuşar, s.n. (groapă cu cenuşă; sac de cenuşă, folosit pentru a face leşie; bazin de tăbăcit pieile); cenuşereasă, s.f. (personaj din basme, închipuit ca o fată persecutată de mama vitregă); cenuşerniţă, s.f. (scrumieră); cenuşi, vb. (a trata cu cenuşă; a deveni cenuşiu); cenuşiu, adj. (gri, sur); cenuşoară (var. cenuşoasă), s.f. (plantă, Tussilago farfara); cenuşos, adj. (cenuşiu); cenuşotcă, s.f. (leneş, indolent; Cenuşăreasă); cenuşerie, s.f. (cantitate de cenuşă); cenuşeri, vb. (a arde, a mistui; a pune la argăsit); cenuşerit, s.n. (acţiunea de a pune pielea la argăsit cu cenuşă).

Trimis de blaurb, 13.09.2007. Sursa: DER