carabă

CARÁBĂ, carabe, s.f. 1. (reg.) Fluier primitiv pe care şi-l fac copiii dintr-o ţeavă de soc, din cotorul frunzei de dovleac, din pană de gâscă etc. 2. Tubul cimpoiului asemănător cu fluierul, la care se execută melodia. 3. (arg.) Palmă (2). – Din scr. karabe.

Trimis de valeriu, 11.02.2003. Sursa: DEX '98



carábă s. f., g.-d. art. carábei; pl. carábe

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



carábă, carábe, s.f. (reg.) 1. fluier primitiv făcut de copii dintr-o ţeavă de soc, din cotorul frunzei de dovleac, din pană de gâscă. 2. fluierul de la cimpoi. 3. picior. 4. clanţă, cotoroanţă.

Trimis de blaurb, 26.03.2006. Sursa: DAR



carábă (carábe), s.f. – 1. Fluier. – 2. Tubul cimpoiului. – 3. Femur. Pare a fi vorba de un cuvînt balcanic, din fondul tracic. Coincide cu sb. karabe "fluier", carabatak "partea de sus a pulpei de pasăre"; însă nu se poate explica prin sb. (cum susţin DAR şi Scriban), deoarece este împrumut în sl. şi datorită răspîndirii rom. a cuvîntului şi a der. săi. În plus, este cuvînt care a proliferat şi în gr., fără ca rădăcina să aparţină acestei limbi, cf. gr. ϰαραβίς "lăcustă"; ϰάραβος "gîndac (gândac)" şi, mai tîrziu, "navă", care, după Boissacq 411, trebuie să fie cuvînt străin în gr.; ϰαρβατίνη "învelitoare de blană pentru picioare", a cărui origine este necunoscută, tot după Boissacq 412; ϰαρβατιών "maşinărie de aruncat suliţe". Toate aceste cuvinte s-ar putea explica pe baza unui cuvînt străin (probabil trac), cu sensul de "tulpină", apoi devenit "picior", şi poate în legătură cu gr. ϰάλαμος. lat. calamus. Acest ipotetic *caraba nu poate fi gr., căci rezultatul rom. al lui b intervocalic ar fi fost diferit; şi, întrucît nu este nici sl., se cuvine să-l atribuim fondului primitiv balcanic. Animalele care au primit nume derivate de la acest cuvînt, se caracterizează, toate, prin faptul că au multe picioare; ϰάραβος "navă" (lat. carabus, de unde sp., cáraba, carabela, cf. rom. corabie) se explică prin aspectul bărcii cu vîsle (vâslă), care are o oarecare asemănare cu un gîndac. Trecerea semantică de la "fluier" la "os" şi "picior" este firească, cf. lat. tibia, fr. flûte, rom. fluier şi ciolan. Der. caraban, s.m. (nasicorn); carabană, s.f. (nasicorn; femur); cărăbăni, vb. (a o întinde, a fugi, a dispărea; a da lovituri), cuvînt pe care Pascu, Etimologii, 63, DAR şi Scriban îl pun în legătură cu caravană, ipoteză imposibilă istoric şi fonetic şi care trebuie să se interpreteze ca "a pleca pe picioare", cf. fr. carapater; cărăbăneală, s.f. (fugă, plecat); carabete, s.m. (larvă de ţînţar (ţânţar) sau tăune (tăun)), pe care Diculescu, Elementele, 489, îl pun în legătură cu un gr. *ϰαραββίς, şi care este un der. cu suf. -ete, cf. cărete. Din acelaşi grup face parte fără îndoială cărăbuş, s.m. (insectă, Melolontha vulgaris), format cu suf. -uş (mr. cărăbuş, megl. carabatšcă, cf. bg. karabacka, care trebuie să provină din rom.), şi care prezintă un paralelism perfect cu gr. ϰάραβος. Pentru acest cuvînt rom. s-au sugerat numeroase etimoane. Puşcariu 286 pleacă de la lat. scarabaeus (sard. carrabusu, piem. rabastabüsa, cf. REW 1225), despre care presupune că s-a contaminat cu lat. buscus "pădure", şi propune de asemenea o legătură cu alb. karabuš "rac" (cf. Meyer 177 şi Papahagi, Etimologii). REW 1671 presupune un lat. *carabus, pe care el însuşi îl califică drept incert cu acest sens, şi care n-ar fi dat rezultatul rom. Scriban îl leagă direct de lat. scarabaeus, şi Diculescu, Elementele, 487, de un gr. *ϰάρραβος, cu finală expresivă. În sfîrşit, DAR leagă acest cuvînt cu cărăbaş, fără să fie clară raţiunea acestei apropieri. Pare mai sigur să nu îl separăm de caraban sau carabete; caz în care şi alb. ar proveni din rom. var. caradaşcă, s.f. (nasicorn) indică o contaminare a lui cărăbuş cu rădaşcă. ♦ Caravani, s.m. pl. (pantaloni tipic orientali), din bg. karavani (DAR) şi caravei, s.n. (par, băţ), folosit în Olt., par a fi în legătură cu acelaşi cuvînt primitiv, fără îndoială prin intermediul sl. ♦ Carîmb, s.m. (drug de loitră în care intră spetezele carului; parte a cizmei care îmbracă piciorul de la genunchi la gleznă, în Bucov. şi Maram., băţ pentru a măsura laptele muls) face parte din aceeaşi familie, şi reprezintă acelaşi cuvînt cu infixul nazal vechi (cf. gr. ϰαράμβιος "gîndac" şi glosa lui Hesiquio ϰαράμβος, citată de Capidan, LL, II, 224). Ipotezele în legătură cu originea sa sînt şi mai numeroase decît în cazul lui cărăbuş; din mag. karina (Cihac, II, 487); de la carri umbo (Philippide, ZRPh., XXXI, 302); din sl. *karǫbŭ "coajă", provenind din gr. ϰόρυμβος (Weigand, Jb, XVI, 222); din sl. korubati "a dezghioca" (Miklosich, Et. Wb., 132); din lituan. karābas (Scriban, Arhiva, 1921, p. 238); din lat. calamulus cu un b dezvoltat între consoanele rezultatului primitiv *cărîmlu (Puşcariu, Dacor., II, 596; cf. REW 1485); această ipoteză, admisă de Densusianu, GS, 363; Candrea şi DAR, prezintă mari dificultăţi fonetice (cf. Graur, BL, V, 91). În sfîrşit, Capidan, LL, II, 224-7, bazîndu-se pe glosa lui Hesiquio menţionată, crede că este vorba de un cuvînt anterior introducerii lat. în Dacia. – cf. încăibăra.

Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER