- ţinc
- ŢINC1, ţincuri, s.n. Fiecare dintre proeminenţele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. – Din germ. Zinke.Trimis de laura_tache, 05.02.2003. Sursa: DEX '98ŢINC2 s.m. v. ţânc.Trimis de laura_tache, 13.09.2007. Sursa: DEX '98ŢINC3 s.n. (var.) Zinc.Trimis de tavi, 13.09.2007. Sursa: DERŢINC s. v. prăşilă, progenitură, pui, şliţ.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimeţinc s. n., pl. ţíncuriTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficŢINC ţincuri n. Fiecare dintre proeminenţele executate la extremitatea a două scânduri care se îmbină, una intrând în golurile celeilalte. /<germ. ZinkeTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXţinc, ţincuri, s.n. (pop.) cep la extremitatea unei scânduri care se îmbină cu altă scândură.Trimis de blaurb, 23.03.2007. Sursa: DARţinc (-ci), s.m. – 1. Pui de animal. – 2. Copil, ţîngău. – var. ţînc. Mag. cenk (Cihac, II, 535; Tiktin). – Der. ţincă (var. ţîncă), s.f. (căţea); ţingău, s.m. (flăcăuaş, băietan), cu suf. -ău (Philippide, Principii, 154; Graur 192; nu este probabilă der. din ţig. tsikno "mic", propusă de Iordan, Introducere în studiul l. rom., 419).Trimis de blaurb, 12.03.2009. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.