ţară

ŢÁRĂ, ţări, s.f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ şi politic într-un stat; p.ext. stat. ♢ expr. Ţara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. (fam.) Te joci cu ţara în bumbi? formulă prin care se atrage atenţia cuiva că greşeşte atunci când subestimează o persoană sau o problemă. A plăti (cât) un colţ de ţară = a valora foarte mult. A pune ţara la cale = a) a conduce, a administra o ţară; b) (ir.) a discuta o chestie importantă (de ordin politic) fără a avea competenţa necesară; p. ext. a discuta multe şi de toate. (pop.) A se duce la ţară (sau în ţări) = a se duce în lume. Ţara e largă = eşti liber să faci ce vrei, să pleci unde vrei. La colţ de ţară sau la mijloc de masă şi la colţ de ţară = într-un loc ferit de primejdii. Peste nouă (sau şapte) mări (şi) peste nouă (sau şapte) ţări = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în ţară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (fam.) A sta prost (sau rău) cu ţara = a nu avea bani. Ţara nimănui = a) (în basme) ţară fără stăpân; b) spaţiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. ♦ (Intră în denumirea unor state sau ţinuturi) Ţara Românească, Ţările de Jos. ♦ (În vechea organizare politică şi administrativă a României) Provincie. 2. Regiune, ţinut, teritoriu. ♦ Şes. 3. Locul în care s-a născut sau trăieşte cineva; patrie. 4. (În opoziţie cu oraş) Mediu rural, sat. ♢ loc. adj. De (sau de la) ţară = de la sat; rural. II. 1. Locuitorii unei ţări (I 1); popor; naţiune; p. ext. oameni, lume. ♢ expr. A afla târgul şi ţara = a afla toată lumea. A se pune cu ţara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (înv.) Populaţie de la sate; ţărănime. [var.: (înv.) ţeáră s.f.] – lat. terra.

Trimis de zorzonel, 29.03.2009. Sursa: DEX '98



ŢÁRĂ s. 1. v. stat. 2. v. putere. 3. v. patrie. 4. (ist.) (Mold.) câmp, ocol. (ţară Făgăraşului.) 5. v. popor.

Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonime



VÂNTURĂ-ŢÁRĂ s. v. aventurier.

Trimis de siveco, 23.11.2007. Sursa: Sinonime



ţáră s. f., g.-d. art. ţării; pl. ţări

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



Ţára Româneáscă (Muntenia) s. pr. f.

Trimis de siveco, 24.03.2008. Sursa: Dicţionar ortografic



vântură-ţáră s. m. invar.

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



ŢÁR//Ă ţări f. 1) Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ şi politic. ţară industrial-agrară. ♢ A trece peste mări şi ţări a face un drum foarte departe. ţarăa lui Cremene loc unde domneşte anarhia. A pune ţarăa la cale a discuta chestiuni majore fără a avea competenţa necesară. ţarăa nimănui a) comunitate dezorganizată; b) zonă neutră (între două armate inamice). 2) Totalitate a locuitorilor unui astfel de teritoriu. ♢ A se pune cu ţarăa a intra în conflict cu toată lumea. A afla târgul şi ţarăa a afla toată lumea. 3) Loc unde s-a născut şi trăieşte o persoană; patrie; baştină. 4) fig. Teritoriu de mare întindere având anumite caracteristici specifice (de climă, de relief, resurse economice); meleag; ţinut; regiune. ♢ La ţară la sat. De ţară rural. [G.-D. ţării] /<lat. terra

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



ţáră (ţắri), s.f. – 1. Stat. – 2. Patrie. – 3. Cîmp. – 4. Popor, lume. – Var,. înv. ţeară. Mr. ţară "pămînt", megl. ţară. lat. tĕrra (Puşcariu, 1712; REW 8668), cf. vegl. tyarra, it., port., prov., cat. terra, fr. terre, sp. tierra. Pentru evoluţia semantică izolată din rom., cf. Şeineanu, Semasiol., 184 şi Balotă, R. hist., 1937, p. 61-9. – Der. ţăran, s.m. (sătean); ţărancă, s.f. (săteancă); ţărăncuţă, s.f. (ţărancă tînără; arg. bilet de 500 lei), ultimul sens, datorită efigiei sale; ţărănatic, adj. (înv., rustic); ţărănesc, adj. (de ţară, rustic); ţărăneşte, adv. (rustic); ţărăni, vb. refl. (a trăi ca la ţară); ţărănie, s.f. (stare de ţăran); ţărănoi, s.m. (ţărani, mulţime de ţărani); ţărănism s.n. (mişcare şi partid politic, fondat de Ion Mihalache în 1918); ţărănist, adj. (membru al partidului ţărănesc român); ţărînă (var. ţăr(i)nă, ţerină), s.f. (pămînt, ogor, arătură), de la ţară cu suf. -ină ‹ sl. -ino (Tiktin; der. din lat. terrῑna, propusă de Puşcariu 1714; Iordan, Dift., 115 şi REW 8672, este mai puţin probabilă). – Din rom. provine rut. cara "mulţime" (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 403), pol. cara (Miklosich, Wander., 13), rut., rus. caranin "cultivator" (Vasmer, III, 282).

Trimis de blaurb, 23.02.2009. Sursa: DER