ştirb

ŞTIRB, -Ă, ştirbi, -e, adj. 1. Căruia îi lipseşte unul sau mai mulţi dinţi. ♢ Compus: ştirba-baba-cloanţa s.f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne şi rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanţa) se spune în glumă copiilor când le cad dinţii de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipseşte o bucăţică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăişul tocit; căruia îi lipseşte o bucăţică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ.

Trimis de LauraGellner, 18.04.2008. Sursa: DEX '98



ŞTIRB adj. 1. (reg.) ştirboc, ştirbocit, (prin Transilv.) jimb. (Un bătrân ştirb.) 2. ciobit, ciocnit, ştirbit. (Pahar ştirb.) 3. ştirbit, tocit. (Cuţit ştirb.)

Trimis de siveco, 05.08.2004. Sursa: Sinonime



ştirb adj. m., pl. ştirbi; f. sg. ştírbă, pl. ştírbe

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



ŞTIRB ştirbă (ştirbi, ştirbe) şi substantival 1) (despre persoane) Care nu are unul sau mai mulţi dinţi. 2) (despre vase, unelte de taiat etc.) Care este cu marginea stricată. Farfurie ştirbă. /<sl. štrubu, bulg. ştărb

Trimis de siveco, 20.04.2008. Sursa: NODEX



ştirb (-bă), adj. – 1. Căruia îi lipseşte unul sau mai mulţi dinţi. – 2. Ciobit, cu marginea spartă. – Megl. strîb. sl. štrŭbŭ "incomplet" (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 393; Conev 97), cf. bg. štrăb, ceh. štĕrb. Uz general (ALR, I, 69). – Der. ştirbi, vb. (a-şi pierde dinţii, a se ciobi; a micşora, a reduce); ştirbină, s.f. (ciobitură, ştirbire), din sl. štrŭbina, cf. pol. szczerbina, rus. šterbina; ştirbutură, s.f. (ştirbire, pierdere, împuţinare; loc gol lăsat de căderea dinţilor; persoană ştirbă); neştirbit, adj. (integru, întreg).

Trimis de blaurb, 25.01.2009. Sursa: DER