şonţ

şonţ (-ţi), s.m. – (Mold.) Şchiop. – var. şonţ. Creaţie expresivă, cf. bont, ciont, mont, tont, care exprimă ideea de "ciut". var. este un sing. analogic, format după pl. cf. şi şonţ "neamţ", cu evoluţia semantică la fel ca în ţopîrlan. Der. din mag. sánta "şchiop" (Şeineanu, Semasiol., 171; Loewe 56; Tiktin; Candrea; Gáldi, Dict., 183), care ar depinde de sb. šantav "şchiop", slov. šantati "a şchiopăta" (Miklosich, Fremdw., 128), este mai puţin probabilă. Der. şonţi, vb. (Mold., a şchiopăta, a deşela); şoni, vb. (Olt., a deşela); şoneală, s.f. (Olt., şchiopătare); şontîc, interj. (exprimă ideea de şchiopătare), cf. hîltîc, bîldîbîc; şontîcăi, vb. (a şchiopăta); şontorog, adj. (şchiop; paralizat; impotent, hodorogit), format ca boşorog, hodorog etc. (mag. dialectal csontorag, indicat de Tiktin şi Candrea ca sursă pentru rom., provine din rom. cf. Edelspacher 12); şontorogi, vb. (a deşela).

Trimis de blaurb, 04.01.2009. Sursa: DER