- urî
- URÎ, urăsc, vb. IV. 1. tranz. A avea un puternic sentiment de antipatie, de duşmănie împotriva cuiva sau a ceva; a nu putea suferi pe cineva sau ceva. 2. refl. impers. (Construit cu dativul) A se plictisi, a se sătura de ceva sau de cineva. ♢ expr. A i se urî cu viaţa = a nu mai dori să trăiască. – lat. *horrire (= horrere, horrescere).Trimis de valeriu, 13.09.2007. Sursa: DEX '98A (se) urî ≠ a (se) îndrăgi, a (se) iubiTrimis de siveco, 15.11.2006. Sursa: Antonimeurî́ vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. urăsc, imperf. 3 sg. urá; conj. prez. 3 sg. şi pl. uráscăTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficA URÎ́ urăsc tranz. (persoane, stări de lucruri etc.) A trata cu ură; a nu putea suferi (din aversiune sau din duşmănie). ♢ urî de moarte a duşmăni cumplit. /<lat. horrireTrimis de siveco, 21.01.2007. Sursa: NODEXA SE URÎ́ mă urăsc intranz. 1) A se afla în relaţii de duşmănie (cu cineva). 2) (construit cu dativul) A se plictisi foarte tare. ♢ A i urî cu viaţa a nu mai dori să trăiască. /<lat. horrireTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXurî (-rắsc, -ît), vb. – 1. A duşmăni, a antipatiza puternic. – 2. (refl.) A se plictisi, a se sătura de cineva sau de ceva. – Mr. urăscu, urîre. lat. hŏrrescĕre, vulg. *hŏrrῑre (Puşcariu 1823; Densusianu, GS, II, 21; REW 4185), cf. alb. uren (Phlippide, II, 644). – Der. ură, s.f. (duşmănie, aversiune; plantă, Gymnadenia conopea); urîcios (var. uricios), adj. (antipatic, nesuferit; ursuz, arţăgos); urîciune (var. uriciune, Mold. urăciune), s.f. (înv., ură, aversiune; plictiseală, urît; stîrpitură, avorton; hidoşenie); urît, adj. (desfigurat, oribil, hidos; repugnant, josnic); urîtor, adj. (care urăşte); urîţi, vb. (a sluţi); urîţenie, s.f. (hidoşenie). Din rom. provine rut. urytnyi "urît" (Candrea, Elemente, 409).Trimis de blaurb, 20.04.2009. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.