- acăţa
- ACĂŢÁ vb. I. v. agăţa.Trimis de ana_zecheru, 25.01.2008. Sursa: DEX '98acăţá (acắţ, át), vb. – 1. A prinde. – 2. A atîrna. – 3. (fam.) A acosta o femeie pe stradă. – 4. (arg.) A obţine, a dobîndi. – var. agăţa (şi der. săi). Mr. acaţ, căţari "a prinde", istr. (a)coţ "prind". Origine incertă. Se consideră în general ca fiind reprezentant al lat. accaptiāre, din captiāre (Philippide, Principii, 43; Puşcariu, lat. ti, 12; Puşcariu 7; Candrea-Dens. 6; REW 1663; DAR); cf. it. cacciare, v.prov. cassar, fr. chasser, sp. cazar, port. caçar. Toate cuvintele romanice au păstrat sensul primitiv, "a prinde cerbul", ca în mr. şi istr. Semantismul nu pare să ridice nici o problemă deosebită; însă fonetismul este dificil, datorită reducerii inexplicabile a grupului pt › t. Este posibil să se fi produs o contaminare cu vreo formă balcanică, de ex. bg. kacjă "a agăţa" (Meyer, alb. St., IV, 81), cf. căţăra. Candrea, Elementele, 403, şi Puşcariu 7 presupun o contaminare cu caţă "toiag, bîtă"; Cihac, II, 475 pleacă de la mag. akasztani (cf. Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 41; Candrea-Dens., 6). Acăţa pierde treptat teren faţă de agăţa, în pofida strădaniei gramaticienilor şi puriştilor. – Der. acăţăcios, adj. (lipicios); acăţătoare, s.f. (şiret, atîrnătoare); acăţături, s.f. pl. (cîrcei la viţa de vie). cf. caţă.Trimis de blaurb, 14.11.2008. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.