- surlă
- SÚRLĂ, surle, s.f. 1. Instrument muzical popular de suflat, în formă de fluier, cu mai multe orificii şi cu ancie dublă, întrebuinţat în trecut mai ales în armată. ♢ loc. adv. Cu surle = cu zgomot mare, cu scandal. 2. (reg.) Râtul porcului; p. ext. porc. 3. Colibă (în câmp), de obicei improvizată, de formă conică, construită din pari de lemn şi acoperită cu stuf, paie, fân sau coceni. – Din scr. surla, bg. zurla.Trimis de RACAI, 07.12.2003. Sursa: DEX '98SÚRLĂ s. v. bot, rât.Trimis de siveco, 13.09.2007. Sursa: Sinonimesúrlă s. f., g.-d. art. súrlei; pl. súrleTrimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortograficSÚRL//Ă1 surlăe f. (în trecut) Instrument muzical de suflat, asemănător fluierului, dar cu ancie dublă şi cu un capăt lărgit în formă de pâlnie. /<bulg. zurla, sb. surla, turc. zurnaTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXSÚRL//Ă2 surlăe f. Bot de porc; rât. /<bulg. zurla, sb. surla, turc. zurnaTrimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEXsúrlă (-le), s.f. – 1. Trompetă, goarnă. – 2. Rîtul porcului. – 3. Grămadă de lemne aşezată în formă de piramidă. – 4. Colibă de formă conică. – var. 2 zurnă. Mr. surlă, zurnă, megl. surlă. tc. surna, zurna (per. surna, cuman. suruna), prin intermediul sl., cf. sb., cr. surla "flaut", pol. surma, rus. surna (Miklosich, Fremdw., 128; Cihac, II, 381; Şeineanu, II, 331; Lokotsch 1952), ngr. ζουρνᾶς, σούρλα, bg. zurla "rît", alb. zurnë. Formele cu l (ngr., bg., sb.) ar putea proveni din rom., cf. Candrea, Elemente, 403. – Der. surlar (var. surlaş, surmaci, sîrmaci), s.m. (trompetist, cîntăreţ din surlă), ultimele var. direct din tc.Trimis de blaurb, 12.02.2009. Sursa: DER
Dicționar Român. 2013.