farf

farf- – Rădăcină expresivă, bazată pe consonanţa f-r-f (şi la formele fîrf-, forf-), şi care pare a evoca ideea de a bolborosi, cf. fîlfîi. cf. Iordan, BF, II, 190. Der. fîrfăli, vb. refl. (Banat, a se lăuda, a se fuduli); fîrfală, s.m. (persoană inconstantă); fîrfînatic, adj. (flecar); farfasit, adj. (pungaş, haimana, golan; bîlbîit); farfazoane, s.f. pl. (fasoane, nazuri); farfuză, s.f. (femeie neruşinată), cf. Iordan, BF, VII, 255; firfiriu, adj. (coate-goale, pîrlit), pare încrucişat cu pirpiriu (după Cihac, II, 499 din mag. fityfirity "golan"); firfiric, s.m. (mică de argint), datorită micimii sale, cf. firfirică, s.m. (sărac, nevoiaş; aiurit, trăznit), după Roesler, 47, din tc. ferferet "uşurătate"; după Cihac, II, 108, din pol. firka "monedă" de 4 groşi, şi aceasta din germ. vier; după Capidan, în DAR, în loc de *firfenic, şi acesta din germ. vier Pfennig(e); după Scriban, din tc. firfiri "purpuriu", sau din germ. fünfer "a cîte cinci", sau din germ. Pfifferling "ciupercă"); filfizon, s.m. (tînăr neserios), pentru al cărui suf. cf. farfazoane (după Candrea şi DAR, de la refrenul cîntecului revoluţionar La Carmagnole: vive le son, ipoteză cu totul absurdă; după Scriban, în legătură cu filosof); foarfă (var. forfoandă), adj. (prost îmbrăcat; flecar); forfodii, s.f. (Trans. de Nord, minciuni); forfoi, s.n. (Trans., fast, pompă); înforfoia (var. înforfoca), vb. (Trans., a găti, a dichisi), cf. fîrfăli; forfoti (var. folfoti, fîlfoti, forfăi, forcoti), vb. (a fierbe; a mişuna; a pălăvrăgi; a umbla mult); forfota (var. forfa, fîlfota), adv. (repede, în mare vînzoleală); forfoteală (var. forcoteală), s.f. (vînzoleală, foială; zarvă), cf. ALR, II, 20 şi Iordan, BF, II, 191. Fîrlifus, s.m. (persoană slabă, mofturoasă sau lăudăroasă), face parte din aceeaşi familie expresivă (după Tiktin, din germ. Firlefanz "om desfrînat"; după Bogrea, Dacor., I, 276, din tc. feilesuf "filosof"). Der. acestei rădăcini se confundă uşor cu cei ai lui fîlf-. cf. şi fof-.

Trimis de blaurb, 13.09.2007. Sursa: DER