tihăraie

TIHĂRÁIE, tihărăi, s.f. (pop.) Povârniş pe coasta unui munte; râpă abruptă; loc râpos, sălbatic, acoperit cu vegetaţie deasă; tihărie. – et. nec.

Trimis de ana_zecheru, 13.09.2007. Sursa: DEX '98



tihăráie s. f., art. tihăráia, g.-d. art. tihărăii; pl. tihărăi

Trimis de siveco, 10.08.2004. Sursa: Dicţionar ortografic



TIHĂR//ÁIE tihăraieăi f. pop. Loc râpos şi neumblat, acoperit cu vegetaţie deasă. /Orig. nec.

Trimis de siveco, 22.08.2004. Sursa: NODEX



tihăráie (-ắi), s.f. – (Mold.) Pădure deasă şi sălbatică. Origine expresivă. Legătura cu sl. tokŭ "curent", slov. tokav "rîpă" (Cihac, II, 409), cu dihanie, cf. tihoare (Philippide, Principii, 108) sau cu sihlă, tîhlă (Scriban) nu este convingătoare. cf. totuşi tîlhlăriş, s.n. (Bucov., desiş, hăţiş), care împreună cu tihăraie, pare să presupună un *tih(l)ă, fără îndoială de origine expresivă, cf. tef(lu). – Der. tîlhar, s.m. (bandit, hoţ), probabil în loc de *tîhlar, pentru legătura semantică cf. hoţ faţă de hăţiş (Scriban; după Cihac, II, 530, Tiktin şi Candrea, din mag. tolvaj, care nu este posibil din punct de vedere fonetic); tîlhărea, s.f. (susai, Sonchus; plantă, Lactuca sagittata); tîlhăresc, adj. (hoţesc); tîlhăreşte, adv. (ca tîlharii); tîlhăret, s.n. (adunătura de tîlhari, şleahtă); tîlhări, vb. (a jefui, a prăda); tîlhărie, s.f. (hoţie, pradă, jaf); tîlhărime, s.f. (grup de tîlhari); tîlhăriţă (var. tîlhăroaică), s.f. (femeie care tîlhăreşte); tîlhui, vb. (înv., a jefui, a tîlhări), pe care Tiktin şi Candrea îl trimit la mag. tolvajolni, dar care ar putea proveni direct din *tîhlă; tîlhuşag, s.n. (înv., jaf, hoţie).

Trimis de blaurb, 10.03.2009. Sursa: DER